Veşmintele liturgice - origine, evoluție, simbolism și uniformitate. Aspecte practice.(IV)

Încă din prima zi când ia contact cu tunica, de care se bucură și se mândrește asemenea unui rege înveșmântat în mătăsuri și pietre scumpe, elevul seminarist se gândește la ziua când va îmbrăca pentru prima dată haina preoțească. Trec anii de studii și, prin voia lui Dumnezeu,  tânărul teolog se pregătește pentru primirea harului preoției. În ziua premergătoare sau chiar în ziua hirotoniei, acesta cere binecuvântare să îmbrace uniforma mult dorită. Sentimentul care însoțește momentul îmbrăcării hainei preoțești de drept este înălțător anticipând trăirile pe care le va avea în vremea primirii harului preoției. Atunci și acolo, candidatul la preoție   făgăduiește, pe lângă faptul că se va îngriji de împlinirea chemării sale, că va purta uniforma mereu cu bucurie și demnitate. Între timp, lucrurile se mai schimbă, iar sentimentele trăite cu atâta intensitate la începutul preoției pălesc în fața și din cauza rutinei sau a jenei de a o purta în locurile publice, ori din precauție față de situațiile penibile pe care preotul le trăiește astăzi mai mult ca niciodată.

 Se nasc, așadar, mai multe întrebări: Ce este haina preoțească? Este un simbol? Este o cruce de purtat? Este o simplă uniformă? Când trebuie purtată și când trebuie lăsată?

            Privită din perspectivă profesională, haina preoțească pare să aibe o însemnătate cu nimic mai presus decât halatul medicului ori uniforma militară, fiind un semn distinctiv al grupării profesionale a purtătorilor ei. Totuși, importanța acesteia este în egală măsură cu măreția chemării celui care o poartă.

Despre măreția și însemnătatea hainei celui hirotonit N. V. Gogol spunea: „Ce bine că chiar prin îmbrăcămintea lor, nesupusă nici unei schimbări și nici unui capriciu al modelor noastre prostești, ei (clerul) se deosebesc de noi! Îmbrăcămintea lor este măreață și minunată. Nu este rococoul idiot rămas din al optsprezecelea veac și nici îmbrăcămintea peticoasă, care nu lămurește nimic, a preoților romano-catolici. Ea are noimă, ea este după chipul îmbrăcămintei pe care o purta însuși Mântuitorul”[1]. Deci, haina preotului este mai mult decât o haină, ea este un act de identitate sau, așa cum au numit-o unii, predică tăcută sau Evanghelie nescrisă de mână omenească, în sensul că ea îl recomandă pe preot ca trimis al lui Hristos, iar învățătura acestuia este învățătura propovăduită de însuși Mântuitorul Hristos.

Felurile, denumirile și formele veșmintelor preoțești neliturgice

Dacă atunci când vorbim de felurile veșmintelor preoțești liturgice le împărțim în funcție de treapta ierarhică în diaconești, preoțești și arhierești, când ne referim la cele neliturgice, trebuie să remarcăm faptul că acestea se împart în funcție de  ne/aparteneța celor care le îmbracă la cinul monahal. Astfel, avem veșminte ale preoților de mir și veșminte monahale.

1. Veșmintele neliturgice ale preoților de mir sunt: reverenda, fesul și rasa;
2. Veșmintele neliturgice monahale sunt: dulama, brâul, metanierul, rasa, camilafca,  paramanul, mantia călugărească și analavul.

1. Veșmintele preoților de mir:

1. Reverenda[2], numită și anteriu[3], sutană[4], dulamă[5], este un veșmânt lung, ajustat pe  corp, purtat pe dedesubt, dar fără nasturi în față. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei. Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă;
2. Fesul, numit și culion[6], potcap[7], este un acoperământ pentru cap de diferite forme: rotund cu marginile moi (trad. litugică românească), conic (trad. litugică rusească), cilindric și plat în partea de sus (trad. litugică sârbească)  sau cilindric cu marginea de sus conică (trad. litugică grecească)[8];
3. Rasa este un veșmânt lung și larg, prins doar la gât în copcă și cu mâneci largi. Acest veșmânt este purtat în rândul preoților de mir de către protoierei și consilieri (eparhiali și patriarhali). În vechime era purtat de către toți preoții, deasupra reverendei încinse cu brâul cuvenit rangului. 

Trebuie amintit că au fost perioade în istoria Bisericii Ortodoxe Române, în special până prin sec. XVIII-XIX, când preoții purtau îndeobște costumul tradițional țărănesc și numai, pe alocuri, la sfintele slujbe purtau reverenda. Moda brâului și a rasei a fost, se pare, împrumutată din vestimentația boierilor.

1. Veșmintele monahale:

1. Dulama nu diferă cu nimic de reverenda obișnuită a preoților de mir. Aceasta este îmbrăcată de către monahi începând chiar de la treapta de novice sau frate de mănăstire. Tot acum el primește brâul și metanierul;
2.  Brâul este o curea din piele pe care monahii o poartă tot timpul, fiind „încinși cu puterea adevărului”, spre „omorârea trupului și înnoirea duhului” prin asceză;
3.  Metanierul  este un șirag de noduri, de regulă în număr de 100, care are ca prim scop înlesnirea monahului în ținerea numărului  de rugăciuni pe care le rostește. Spre exemplu, un novice poate primi canon de la duhovnic să spună în fiecare zi rugăciunea minții „Doamne Iisuse...” de 2000 de ori. Și atunci îi vine foarte ușor să treacă metanierul printre degete, nod după nod, știind că până la capătul metanierul a rostit rugăciunea de 100 de ori. Și face așa de 20 de ori, iar mintea lui nu mai este ocupată să numere fiecare rostire a  rugăciunii în parte. Sunt multe feluri de metaniere. Unele sunt împletite din lână[9], mătase sau alt fel de material mai scump sau mai ieftin. Altele sunt făcute din mărgele sau din boabele uscate ale unei plante care se numește „Lacrimile Maicii Domnului”.  Metanierul se dă unui monah orthodox în timpul ceremoniei tunderii sale în monahism ca pe o sabie duhovnicească cu care, ca un ostaș al lui Hristos, trebuie să lupte împotriva vrăjmașului nostru de gând, diavolul. 
4. Rasa, acel veșmânt lung, larg și cu mâneci largi se dă novicelui, atunci când  s-a hotărât că vrea să rămână în mănăstire, în timpul slujbei de tundere ca rasofor (purtător de rasă) când, la tunderea a patru șuvițe  de păr din cap în semnul crucii, primește un nume nou, de rasofor;
5.  Camilafca, ca și rasa, se dă rasoforului la tunderea acestuia în această primă treaptă a monahismului[10]. Camilafca este un culion acoperit cu un val de pânză neagră[11] care la capăt are două tăieturi ca două aripioare. Are menirea de a acoperi capul monahului, semnificând faptul că este un necunoscut, străin pentru lume, că este chemat pentru interiorizare iar frumusețea chipului său se acoperă pentru a se feri de sminteală. Tocmai de aceea monahii hirotoniți (ieromonahii) stau în Sf. Altar cu capul descoperit, dar când ies în naos își acoperă capul cu camilafca;
6.  Paramanul este  un pătrat de pânză purtat pe spate, brodat cu semnele uneltelor  Pătimirilor Domnului şi prins cu 4 şnururi cruciș în față. Se poartă tot restul vieții între cămașă și dulamă și simbolizează jugul cel bun al lui Hristos;    
7. Mantia călugărească este un veșmânt în formă de pelerină lungă de culoare neagră, cu pliuri, care semnifică greutatea ispitelor de tot felul pe care monahul o duce pe umerii săi.   Ea este, totodată, semnul acoperământului părintesc pen­tru noii fii duhovnicești, pe care starețul sau duhov­nicul îi ia sub această mantie la intrarea în cinul monahal. 
8.  Analavul  este ultimul veșmânt monahal pe care doar unii monahi îl îmbracă atunci cânt intră în cea de a treia treaptă monahală, numită schima cea mare sau marele chip îngeresc. Acest  veșmânt seamănă cu un epitrahil care cade în față, dar și în spate, având semnele Pătimirilor Mântuitorului Hristos și cântarea trisaghionului, precum și alte însemne (chipuri de îngeri). În tradiția slavă acesta are și glugă și două aripioare pe umeri, formând astfel o cruce, simbolizând prin acesta crucea pe care o ia pe umeri schimonahul pentru a-L urma pe Hristos.

Dacă am văzut însemnătatea acestor veșminte, mai ales în mediul monahal, nu ar mai fi normal să ne întrebăm despre reverendă când trebuie purtată și când trebuie lăsată?[12] Părintele Paisie Agioritul spunea că reverenda nu este opțională[13]. Tot el spunea că preotul fără rasă (reverendă) nu este de rasă (soi bun). Odată un preot venind la duhovnicul său, dar fără reverendă, acesta i-a spus: „Te tratez ca pe un mirean, ca să nu te cert ca pe un preot!” La fel de preocupat de purtarea reverendei s-a arătat și Sf. Luca al Crimeii care era categoric cu preoții și spunea: „Ce  mulți sunt aceia care se rușinează să poarte îmbrăcăminte preoțească, aceia care se îmbracă  după modă nu se deosebesc cu nimic de oamenii lumești! Cel necredincios în cele mici va fi necredincios și în cele mari”[14]. Și să nu uităm că acest sfânt ierarh și chirurg refuza să opereze dacă nu i se îngăduia să poarte reverenda și crucea, iar pe perete să fie icoana Maicii Domnului. Tot din această cauză, mai târziu el a abandonat lumea științifică medicală, întrucât i se cerea la prelegeri să vină îmbrăcat civil, fapt inacceptabil pentru el.

O altă  anomalie referitoare la purtarea vestimentației preoțești o reprezintă nerespectarea normelor stabilite în „Statutul pentru  organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române”, care în partea a II-a, capitolul al III-lea, secțiunea a IV-a, articolele 145 și 146 prevede ca, pe lângă celelate insigne,  protopopii să poarte brâul și culionul roșu[15], vicarul administrativ eparhial, consilierii eparhiali, inspectorii eparhiali și inspectorii de la Patriarhia Română să poarte brâul și culionul ciclamen, iar vicarul administratic patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc să poarte brâu și culion violet. Acest lucru nu prea se întâmplă, în schimb se remarcă purtarea fără nici o noimă a acestor culori distinctive pe marginea culionului, la buzunarul de la piept și mânecile reveredndei de către preoți fără a fi îndreptățiți în acest sens.

Culorile distinctive de pe culion și de la reverendă au menirea, ca și în cazul stelelor, galoanelor și treselor așezate pe epoleții celor care au grade în armată, poliție, jandarmerie, marină, s.a.m.d, de a face o distincție chiar de la prima vedere, și nu au doar un efect estetic. Acest lucru ar trebui să responsabilizeze mai mult pe preoți care, atunci când achiziționează o reverendă sau  un culion, trebuie să aibă în vedere rangul onorific bisericesc pe care l-au primit. Unii ar putea să acuze pe cei care poartă culoarea distinctivă de o lipsă de smerenie. Dar câți dintre preoți poartă veșmintele diaconești în locul celor cuvenite treptei ierarhice din care face parte?! Iar cei care poartă aceste culori distinctive, fără a avea dreptul acesta, săvârșesc o nedreptate și încalcă Statutul Bisericii.

În Biserică, mai mult decât în oricare altă parte, trebuie să domnească buna rânduială. Pentru aceasta, chiar dintru începuturi, Biserica s-a îngrijit de buna și corecta organizare a ei prin canoane și hotărâri care trebuie respectate. O Biserică fără de rânduială este o Biserică haotică și dă dovadă de neascultare față de capul său care este Hristos. Purtarea permanentă a  reverendei aduce cu sine mai multe momente de bucurie, împlinire și binecuvântare decât cele de încercare.  Dacă lumina care este în lume este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

Pr. Dr. Pîjîn Marius