Veşmintele liturgice - origine, evoluție, simbolism și uniformitate. Aspecte practice.(II)

În Biserică întâlnim mereu gesturi şi acte simbolice, cum ar fi: binecuvântarea în semnul crucii cu mâna de către preot sau episcop, legănarea darurilor la pomenirea celor adormiţi, înconjurarea mesei la Botez şi Cununie, îngenunchierea şi metaniile, ș.a. Şi nu vorbim de gesturi şi acte simbolice în sens peiorativ, adică aşa, ceva neînsemnat, minimalizat, ci vorbim de gesturi şi acte pline de încărcătură simbolică.  Iar simbolismul în Biserică nu se opreşte aici, el este întâlnit şi în elementele de arhitectură (forma de navă a bisericii, sau cea de cruce), în muzica bisericească („Sfinte Dumnezeule” se cântă de 3 ori), „Doamne miluiește” de 12 ori sau de 40 de ori...), în pictura bisericească (Hristos reprezentat ca un prunc in potir) și, nu în ultimul rând, în veșmintele liturgice.

Ne întrebăm, așadar, de ce e nevoie ca peste tot în Biserică să întâlnim un simbolism? La ce ajută? Pentru a ne răspunde la aceste întrebări, trebuie recurs la sensul cuvântului „simbol”, care, din punct de vedere etimologic, înseamnă un semn, un obiect sau o imagine care reprezintă o ființă, un obiect, o însușire sau o idee. În limba greacă  cuvântul „simbolon” derivă de la verbul „simbolein” care înseamnă a pune două lucruri împreună, a le uni, a le compara, a concluziona, şi are sens de comparaţie, semn convenţional şi semn distinctiv.

Simbolul religios nu are sensul de a ascunde, ci cel de a descoperi o realitate spirituală, înlesnind  omului  legătura cu transcendentul. „Simbolul şi simbolizarea presupun existenţa a două lumi, a două ordine de existenţă... Simbolul este puntea între două lumi... el arată nu numai că există o altă lume, ci şi că e posibilă o unire între cele două lumi. Simbolul deosebeşte, dar şi leagă două lumi”[1]. El este fereastra prin care putem vedea „ca prin oglindă” (I  Corinteni 13, 12) ceea ce în mod deplin nu putem încă vedea, deși este, adică realitatea nevăzută. „Cuprinde două realităţi: una empirică, partea văzu­tă, şi alta spirituală, nevăzută; care sunt unite nu în chip logic («aceasta» înseam­nă «aceasta»), nu prin asemănare («aceasta» preînchipuie «aceasta») şi nici prin cauză-efect («aceasta» este cauza «acesteia»), ci epifanic (de la epifaneia– des­coperire, arătare)… În simbol totul descoperă realitatea spirituală şi în el totul este necesar pentru a o descoperi, însă nu întreaga realitate spirituală este descoperită şi întrupată în simbol. Simbolul reprezintă totdeauna o parte, căci «noi în parte cu­noaştem şi în parte proorocim» (1 Corinteni 13, 9)”[2].

Necesitatea simbolului în Biserică nu vine din necesitatea de a da sens cuiva sau la ceva din cele văzute, ci de a ne apropia mai ușor  de cele nevăzute. „Slujba divină este simbolică, pentru că însăşi lumea, însăşi creaţia lui Dumnezeu este simbolică, tainică, şi pentru că prin esenţa Bisericii şi prin destinaţia ei în lumea aceasta se descoperă împlinirea acestui simbol, realizarea lui ca cea mai înaltă realitate”[3].

În Biserică tot darul se transformă în dar. Astfel, obiectele de cult sunt aduse  în dar în  biserică, iar Biserica le sfințește și le oferă în dar sfințit pentru sfințirea membrilor Bisericii. Prin sfințire, acestea devin, din obiecte profane, obiecte sacre cu încărcătură harică, dar și simbolică. Prin oferirea acestuia, în actul sfințirii, unui scop sfințitor, obiectul devine punte între dăruitor și sfințitor, adică Dumnezeu.  „Nu există nici un obiect care sa rămână exterior discursului verbal, ceremonial sau profan, şi ne putem întreba dacă un obiect asupra căruia se păstrează tăcerea absolută poate avea o semnificaţie” [4].

Simbolismul veşmintelor liturgice.

A arăta simbolismul fiecărui veşmânt nu înseamnă a inventa o explicaţie sau un sens pentru a justifica folosirea acestuia în cult. Să nu uităm că  Însuşi Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament să se confecţioneze veşminte arhiereşti şi preoţeşti, arătând şi felul fiecăruia în parte. De aceea, în exercitarea cultului, preotul, diaconul şi episcopul, prin veşmintele sfinte pe care le îmbracă, arată că nu slujesc în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu, Cel Care i-a chemat şi i-a uns cu ungere sfântă.

 După cele trei trepte ierarhice superioare ale clerului, veşmintele se împart în: diaconeşti, preoţeşti şi arhiereşti. Trecerea de la o treaptă la următoarea nu presupune schimbarea veşmintelor, adică renunţarea la cele dinainte, ci adăugarea unora noi specifice treptei ierarhice respective.

1. Veşmintele diaconeşti: stiharul, orarul şi mânecuţele.

a) Stiharul este un veşmânt lung, ca o cămașă, cu mâneci largi și care acoperă corpul de la grumaz până la picioare. „Denumirea provine de la dungile sau şirurile de purpură (broderie), numite stihuri, cu care era împodobit”[5]. Acest veșmânt este întâlnit la toate cele trei trepte ierarhice superioare, cu diferența că stiharul diaconesc este folosit ca haină exterioară, având mânecile largi și este confecționat din același material cu orarul și mânecuțele, pe când stiharul îmbrăcat de arhiereu și preot este haină interioară, acoperită de alte veșminte, fiind confecționat din in sau un alt material subțire, iar mânecile se strâng la încheietură cu un șnur. În general, stiharul este sau ar trebui să fie de culoare albă.

În ceea ce privește simbolismul, stiharul are un simbolism aparte în utilizarea lui de către slujitorii celor trei trepte ierarhice. Stiharul diaconesc, prin culoarea lui albă amintește de îngerul care s-a arătat la mormânt în dimineața Învierii Domnului (Matei 28, 3), iar diaconii, prin slujirea lor se aseamănă cu îngerii care sunt servitori ai Domnului, prin care Domnul a comunicat cu oamenii, același lucru fiind înfăptuit și prin persoana diaconului. Stiharul preoțesc închipuie strălucirea dumnezeirii și viața vrednică de admirat a preoților. Stiharul arhieresc amintește de curătenia vieții Mântuitorului[6], precum și de hainele luminoase de la Schimbarea la Față de pe muntele Taborului. Pentru toate cele trei trepte ierarhice, stiharul are și rolul de a aminti de viața fără de prihană, fără pată și plină de lumină pe care fiecare dintre slujitori trebuie să o aibă.

b. Orarul este un o piesă vestimentară specifică treptei diaconeşti, având forma unei fâşii înguste de stofă (dimensiune 0,15 m X 4 m), făcută din material special pentru veșminte preoțești, din același material ca și stiharul diaconesc.[7] El se pune  pe umărul stâng, cu un capât atârnând pe spate, iar celălalt capăt se trece peste piept, pe subrațul drept, peste spate, pe umărul stâng și atârnă în față. Acest capăt din față îl ridică diaconul în timpul ecteniilor și formulelor liturgice, îndemnând pe credincioși la înălțarea interioară prin rugăciune spre Dumnezeu[8]. Despre simbolismul orarului vorbeşte Sf. Simeon al Tesalonicului, care spune că „orarul arată firea cea nevăzută a îngerilor şi care atârnând pe umeri, însemnează aripi; pe dânsul este scrisă  întreita Sfântă Cântare a îngerilor (n.n. Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot) ... diaconul încinge cruciş orarul, înainte de împărtăşire, imitând prin aceasta pe serafimi, care îşi acoperă ochii, în semn de umilinţă, necutezând să privească slava Domnului”[9].

c) Mânecuţele sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice, care se pun peste marginea mânecilor stiharului, la preot și arhieru, sau a reverendei, la diaconi, pentru a le strânge, ca să nu stânjenească mişcările mâinilor. Ele au apărut de la benzile de broderie care ornau în vechime mânecile stiharului[10].

Mânecuţele simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care dă tărie lucrării slujitorilor Săi, așa cum reiese din formula pentru îmbrăcarea mânecuţei din dreapta (Ieșire 15, 6-7). Ele simbolizează şi funiile cu care au fost legate mâinile Mântuitorului după ce a fost arestat în Joia Sfintelor Pătimiri, când a fost dus la Ana și Caiafa[11].

2. Veşmintele preoţeşti: sti­harul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul.

a) Epitrahilul este orarul diaconesc care, la hirotonia întru preot se trecea peste grumaji cu ambele capete în față, alăturate. Faptul că pănă la hirotonia întru preot diaconul  purta numai un capăt în față arată nedeplinătatea slujirii diaconului, știut fiind că diaconul nu poate sluji singur nici un serviciu religios. La hirotonia întru preot orarul este pus pe grumaji, asemnea unui jug[12], jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de bună­voie de către preot şi episcop, la chemarea Mântuitorului (Matei 11, 29). El simbolizează „puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului şi prin care el slujeşte cele sfinte”[13]. Epitrahilul aminteşte totodată şi Crucea purtată de Hristos pe drumul spre Golgota, iar franjurile ce împodobesc capătul epitrahilului simbolizează sufletele credincioșilor pentru care preotul va da socoteală în fața  lui Hristos.

b) Brâul este o piesă vestimentară de stofă, lungă de aproximativ 2 m şi lată de 6-8 cm, cu care arhiereul şi preotul se încing peste stihar și epitrahil, strângându-l în jurul mijlocului, spre a nu-i incomoda la lucrarea celor sfinte.

Preotul şi arhiereul îmbracă brâul la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a celorlalte slujbe la care trebuie îmbrăcate toate veşmintele. „El închipuie puterea ce s-a dat arhiereului de la Dumnezeu pe mijlocul său” şi totodată datoria slujirii, căci cel ce slu­jeşte se încinge, de aceea brâul aminteşte şi de ştergarul cu care S-a încins Mântuitorul în seara Cinei, când a spălat picioarele ucenicilor, arătând smerenia Lui”[14].

c) Felonul este veşmântul de deasupra al preoţilor, care aminteşte de pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi apostolii şi care la evrei era în uz general. Are forma rotundă, fără mâneci, cu care se acoperă tot corpul până jos, având la mijloc o deschizătură, prin care se introduce capul. Felonul amintește de hlamida roșie cu care a fost îmbrăcat Hristos de soldați,  în semn de batjocură, simbolizând astfel smerenia în care Hristos S-a îmbrăcat de bunăvoie. Culoarea felonului și frumusețea materialului din care este confecționat amintește liturghisitorului de strălucirea slavei şi a luminii dumnezeieşti[15], precum și de responsabilitatea față de cinstea preoțească, cu care a fost îmbrăcat. În timpul slujirii preotului, atunci când acesta îmbracă felonul amintește de întruparea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria.

3. Veşmintele arhiereşti

În timpul slujirii, arhiereii îmbracă mai întâi cele patru veşminte: stiharul, epitrahilul, brâul şi mânecuţele. În afară de acestea, ei mai folosesc încă trei veşminte, care sunt specifice treptei arhiereşti: omoforul, sacosul şi mantia.

a) Sacosul este un veşmânt asemănător stiharului diaconesc, însă mai scurt, având mâneci mai scurte, pe care arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce şi-au pus şi epitrahilul, brâul şi mânecuţele, înlocuind felonul preoțesc. Sacosul este semnul căinţei şi al smereniei, simbolizeazând cămaşa lui Hristos, cea ţesută dintr-o bucată, pentru care s-au aruncat sorţi.

 Clopoţeii cu care se încheie cele două părţi ale sacosului simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului; prin numărul lor (câte şase de fiecare parte) ei repre­zintă şi glasul celor 12 apostoli la propovăduirea Evangheliei.[16]

b) Omoforul este unul dintre cele mai vechi veşminte arhiereşti, întrebuinţarea lui în cult fiind atestată încă de prin sec. al IV-lea. Originea lui o regăsim în cultul Legii Vechi, când, în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu arhiereul trebuia să poarte și efodul sau umerarul (Ieşire 28, 4 şi 39, 2-4). Omoforul are forma unui epitrahil mai scurt și mai lat și este de două feluri: mare (cel mai vechi) şi mic (mai nou), mai lesnicios de îmbrăcat şi dezbrăcat. Şi unul şi altul au la mijloc (în dreptul gâtului arhiereului) brodată sau aplicată o iconiţă în formă de medalion, cu chipul Mântuitorului. Acest veșmânt se poartă în cadrul Sfintei Liturghii și la Sfintele Taine. În timpul Sfintei Liturghii, atunci când arhiereul poartă omoforul, el în simbolizează pe Hristos[17], însă sunt unele momente, cum ar fi la citirea Sfintei Evanghelii și la momentul aducerii Sfintei Jertfe, când arhiereul dezbracă omoforul, socotindu-l pe Hristos de față[18].

c) Mantia este un veşmânt asemenea unei pelerine, de culoare purpurie sau albastră, având pliuri, numite fâşii sau râuri, se încheie la gât și jos în faţă, având la dreapta şi la stânga încheietorilor câte două tăbliţe brodate cu chipuri de sfinți (două sus și două jos)”. Ea derivă din mantaua monahală de odinioară, pe care arhiereii au adoptat-o deoarece şi ei se recrutează din rândurile călugărilor. Ea simbolizează îmbrăcămintea în­gerească, înseamnă „darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi acoperitor, pentru că cuprinde, ca şi acoperământul”[19].

4. Insignele preoțești și arhierești

a)  Crucea pectorală  este o insignă a demnităţii arhiereşti, pe care arhiereii o poartă la piept. Este crucea pe care episcopul o poartă în mod obişnuit la piept. Originea trebuie căutată în obiceiul creştinilor din primele veacuri de a purta la gât, în locul amuletelor păgâne, mici capsule de metal adesea în formă de cruce care conţineau relicve de martiri sau sentinţe din evanghelie, sau chiar fragmente din Sfânta Cruce[20]. Cu timpul, dreptul de a purta cruce a fost acordat și unor preoți, prin hirotesie, fiind ridicați de către arhiereu în rangul de iconom stavrofor (purtător de cruce). Mai mult, acest drept  se mai acordă și arhidiaconilor, pentru a se face o distincție între aceștia și diaconi. Trebuie menționat că în Biserica Ortodoxă Rusă toţi preoţii au dreptul de la hirotonie a purta crucea pectorală pentru a se deosebi de diaconi.

Crucea pectorală simbolizează Crucea lui Hristos şi aduce aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie sa nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

b) Bederniţa este un accesoriu vestimentar, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, având la origine obiceiul din vechime al arhiereului de a purta legat la brâu un şervet de care se ştergea după unele spălări rituale, fapt ce a făcut pe unii din tâlcuitori să îi găsească simbolismul în ştergarul cu care s-a şters Pilat după ce s-a spălat pe mâini. Totuşi, simbolismul bederniţei stă legat de formula liturgică ce însoţeşte purtarea acesteia: „Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, Puternice...” (Ps. 44,4), închipuind astfel o sabie a Duhului (Efeseni 6, 17) cu care arhiereul trebuie să apere turma lui Hristos de lupii răpitori.

Ca și în cazul crucii pectorale, purtarea bederniței trece ca drept preoților vrednici de rangul de iconom și iconom stavrofor.

c) Engolpionul este o insignă strict arhierească, având forma unui medalion, care se poartă de către arhiereu pe piept și care înfățișează pe Mântuitorul Hristos sau pe Maica Domnului. În tradiția liturgică toți arhiereii poartă cruce și un engolpion, iar patriarhul Bisericii poartă cruce și două engolpioane. Engolpionul simbolizează mărturisirea credinţei celei adevărate a Bisericii de către arhiereu, mărturisire pe care a făcut-o și înainte de hirotonia întru arhiereu și pe care trebuie să o apere toată viața cu toată inima. Faptul că patriarhul poartă două engolpioane arată, pe de o parte, cinstea mai mare la care a fost ales, iar pe de altă parte și responsabilitatea mai mare de a lupta pentru apărarea adevărului de credință. Un caz interesant se observă în Biserica Ortodoxă Rusă  unde, în timpul postului, dintr-un gest de smerenie, unii arhierei poartă cucea pectorală și engolpionul, nu din materiale prețioase, ca de obicei, ci confecționate din lemn.

d) Mitra este aco­perământul capului folosit de arhierei la serviciile divine, având de obicei forma coroanei a împăraţilor bizan­tini. Inițial, mitră purtau doar episcopul Romei și patriarhul Alexandriei. Purtarea acesteia de către toți arhiereii s-a generalizat abia prin secolul al XVIII-lea. Mitra simbolizează cununa de spini a Mântuitorului, precum şi mahrama de pe capul Lui. Ea este totodată semnul demnităţii şi măririi împărăteşti a Mântuitorului precum şi al vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca săvârşitor principal al celor sfinte şi al tainelor Lui[21]. În practica Bisericii Ortodoxe Ruse dreptul de a purta mitră se acordă de către arhiereu și unor preoți mai vrednici, devenind astfel mitrofori.

          e) Cârja arhierească  este un baston lung de 2 metri, având în partea de sus doi șerpi cu gurile deschise și cu privirea unul spre celălalt, peste care se suprapune un glob, surmontat de o mică cruce. Pe manerul toiagului se infasoara o mahrama cusuta cu fir, pentru podoaba si pentru ca sa fie mai lesne de purtat. Ierarhii poartă cârja ori de câte ori slujesc, aceasta fiind simbolul autorității pastorale care i se dă arhiereului, cei doi șerpi de la capătul de sus al cârjei închipuind înțelepciunea păstorului de suflete (Matei X, 16) care păstorește  turma în numele și cu puterea lui Hristos. Aceste două ultime insigne arhierești își au originea în tradiția imperială, fiind insigne ce oferă autoritatea recunoscută arhiereului de ceilalți membri ai Sfântului Sinod.

 Pr. Dr. Pîjîn Marius